Luni:12:00 - 19:00 | Marti/Miercuri : 09:00 - 13:00 | Joi : 10:00 - 19:00 | Vineri : 10:00 - 14:30 | Sambata : 12:30 -15:30

Servicii profesionale

Ai poti gasi toate serviciile pe care le ofer

Psihoterapie/Coaching

 Psihoterapia este arta sufletului şi a minţii

          Psihoterapia te pune în contact cu resursele tale interioare, conştiente sau inconştiente. Psihoterapia te ajută să vindeci răni emoţionale, să te eliberezi de bagaje disfuncţionale puternic interiorizate în sufletul sau mintea ta. Psihoterapia îţi permite să te cunoşti într-un spaţiu intim, sub forma faţă în faţă sau online, în care să te simţi cu adevărat ascultat şi ghidat spre atingerea obiectivelor tale! Psihoterapia te ajută să armonizezi relaţia cu propria persoană şi pe cea cu cei din jur. Indiferent dacă eşti copil, adolescent, adult poţi alege  calea psihoterapiei dacă calitatea vieţii tale nu este aşa cum îţi doreşti. De asemenea, şi psihoterapia de familie sau cea de cuplu sunt extrem de utile pentru o viaţă mai armonioasă, mai liberă, susinută şi plină de iubire.

         Eu am ales să îţi ofer servicii de psihoterapie integrativă, pentru ca tu alături de mine să te bucuri de cât mai multe forme ale psihoterapiei, în funcţie de nevoile tale şi de structura ta de personalitate: psihoterapie cognitiv-comportamentala, gestalt terapie, psihodrama, hipnoză ericksoniană, psihoterapie psihanalitică.

           Terapia Integrativă reprezintă o abordare eclictică ce pune laolaltă sistemul psihologic, afectiv, cognitiv, contextual şi comportamental, realizând un cadru de lucru relaţional multi-dimensional, ce poate fi re-creat pentru fiecare client.

        Psihoterapia integrativă este adaptată la particularităţile clientului, abordarea fiind pliată pe nevoile şi personalitatea sa, utilizând tehnici specifice terapiilor cognitive, comportamentale, uneori psihanalitice (interpretarea viselor), tehnici de relaxare, somato-terapie, hipnoză clinică sau terapie spirituală (1).

      Acţiunea terapeutică globală, holistică are la baza următoarele funcţii: reptiliene (nevoi), limbice (afectivitate şi memorie), cortico-frontale (conştientizare, experimentare, decizie);

         Am ales să mă aplec asupra dezvoltării mele personale ca urmare a conştientizării unui întreg poces de evoluţie în care am crescut, în care m-am vindecat şi în care am învăţat să iubesc.

         De-a lungul timpul m-am lăsat învinsă sau exploatată, uneori m-am simţit nedreptăţită, dar odată ce mi-am descoperit încrederea în sine am ştiut că nimeni nu-mi va lua locul şi ceea ce se găseşte în mintea şi în sufletul meu. Am învăţat de asemenea gustul competiţiei şi al forţării limitelor mele pentru a-mi atinge obiectivele, iar de curând am îmbrăţişat nevoia de a încetini ritmul pentru că lucrurile să se desfăşoare într-un mod natural. Până atunci experimentăm tot mai des suferinţă şi frustrarea atunci când lucrurile nu erau aşa cum îmi doream eu.

         Eu personal, prin psihiterapie am învăţat să fiu mai perimisivă cu mine, să accept că nu sunt perfectă, că deţin atât calităţi cât şi defecte, că nu există termen de comparaţie între mine şi nimeni deoarece fiecare persoană are invidualitatea ei şi că se deosebeşte de toţi ceilalţi. Conştientizez nevoia raportării la sine şi îmbrăţişez ideea încercării de a fi mai bună azi, faţă de cum am fost ieri.

         Cu ajutorul psihoterapiei am învăţat să mă exprim si sa-mi găsesc cuvintele atunci când doresc să comunc ceva, mă ajută să fac diferenţa între esenţial şi neesenţial, mă face să fiu mai prezenţa, într-un cuvânt mă face să fiu eu.

         Alăturându-mă psihoterapiei integrative am avut ocazia de a-mi însuşi tehnici şi cunoştinţe ce-mi îmbogăţesc viaţă, mă ajută să fiu mai prezenţa, mai conştientă în aici şi acum, mai dornică şi deschisă spre a-mi deschide sufletul în faţa celorlalţi oameni, într-un cuvânt să-mi trăiesc propria viaţă despovorandu-mă de bagajul pretenţiilor celorlalţi.

         Cu ajutorul psihterapiei integrative această abordare complexă am ocazia să tratez ca specialist mintea, corpul şi mai ales sufletul celor ce paşesc pe uşa cabinetului meu, dar şi a propriei persoane. Acest lucru este genial şi ceea ce mă poate împlini in cariera mea profesională.

         Fiecare şurubelniţă din "trusa mea de ustensile psihologice" mă ajută da demontez credinţele limitative, ciocanul să înlătur furia şi să trăiesc în pace cu mine însămi, cleştele mă va ajută să mă extrag din alte context, să nu mai deflectez pentru a putea să primesc şi să-mi însuşesc complimentul pe care cineva mi-l face…

      Activez cu sufletul deschis, cu multă nerăbdare şi cu multă bucurie alături de fiecare client al meu. Psihoterapia a deschis în urmă cu mai mulţi ani o filă din minunată din cartea vieţii mele, în care sunt profund recunoscătoare celor care m-au susţinut în această minunată perioadă.

 

 

Îţi ofer acum câteva elemente pure ale PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE,

ale ştiinţei faţă de care am ales să mă dedic trup şi suflet:

 

        ,,Psihoterapeutul îţi radiografiază sufletul, vede ,,rana” şi, mai mult, vede agresorul ei- chiar dacă, de multe ori, credeţi că-l ştiţi, puteţi avea surprize de proporţii! Şi mai mult, îţi spune cum să te vindeci singur, te face propriul vindecător, îţi dăruieşte propriul destin şi puterea de a alege. Un bun terapeut nu îţi spune niciodată ce să faci, cum să ieşi din impas. Îţi călăuzeşte paşii spre ţine, îţi oferă întrebări la care tu crezi că nu găseşti răspunsuri, te face să devi mai conştient de puterea ascunsă în inima ta, puterea de a dărui, de a primi sau cea mai mare putere în lume, putere de a fi tu însuţi” (2).

            În psihoterapie ,,confesiunea” reprezintă un element de baza cu rol de învăţătură ce stimulează dialogul şi elimina critică.

         Experienţa noastră zilnică de a trăi este rezumată de Cushman după cum urmează: ,,Viaţă este doar o punte, şi una limitată. Este şubredă şi atunci când este furtună se leagănă înainte şi înapoi prea mult. În timpuri cu probleme ne vom dori că o punte să fie mai mult decât o punte, vom încerca să pretindem că este solid fundamentată. S-ar putea chiar, pentru a alina temerile noastre, să încercăm să construim o casă permanentă pe ea şi nici o teorie nu poate fi o casă permanentă. (3)”

         Atunci când un terapeut împreună cu al sau client pătrund mai profund în terapie, aceştia descoperă împreună resursele, comportamentele şi credinţele persoanei aflate în terapie.

         Funcţia reflexivă stă la baza sinelui. Aron precizează că reflexia sinelui este ,,capacitatea de a experimenta, de a observă şi de a reflectă asupra sinelui atât că subiect, cât şi că obiect.

         Din perspectiva fenomenologică, comportamentul uman este văzut că determinant de experienţă personală, mai degrabă decât de o realitate obiectivă externă (Cohen şi Marion, 1994)”(4).

         Cu ajutorul psihoterapiei ne identificăm filtrele prin care ne percepem viaţa, iar dacă acestea sunt îmbâcsite, tot ea ne da soluţia cea mai bună pentru a le curata.

       Gestaltul nu este doar o cunoaştere intelectuală, ci este cunoaştere holistică şi tratează  corpul- mintea-spiritul; este bazat mai degrabă pe investigaţie decât pe cunoaştere; este mai mult o artă relaţională decât o tehnică ştiinţifică (5) .

          Gestaltul nici nu acceptă şi nici nu respinge nimic; ne lărgeşte conştientizarea şi ne ridică conştiinţa că să putem deveni tot ceea ce suntem şi să testăm totul. Pur şi simplu ne trezeşte(7)!

         Există istorie dar trecutul este întotdeauna prezent şi poate să apară în sens figurat în aici şi acum. În special în perioadele de stres se poate observă că trecutul poate deveni activ, prezent în timp ce până atunci interesul se retrage către fundal.

         Gestaltul reprezintă o abordare a fiinţei umane realizată din conexiunea responsabilităţii sociale şi grijă pentru alţii.

         De la Reich, Perls a învăţat valoarea lucrului cu corpul, roul respiraţiei, modalităţi corporale de a adresa rezistenţă, plus avantajul unei concentrări mai degrabă pe întrebări de genum ,,cum” decât ,,de ce" (8)

             Re-experimentarea şi repetarea în locul aminti, ceea ce implică terapie activă şi restabilirea semnificaţiei în ,,aici şi acum”.(9)

         Prin proces, atât terapeutul cât şi clientul trăiesc împreună în aici şi acum. Perls era adeptul a patru întrebări fundamentale ale procesului terapeutic: ,,Ce faci acum?”, ,,Ce simţi acum?”, ,,Ce eviţi acum?”, ,,Ce vrei, ce aşteptări ai de la mine?’’.

         ,,Oamenii se auto-reglează oganic prin intermediul acţiunilor sau proceselor numite graniţă de contact. Graniţa de contact este o funcţie sau un organ al întregului corp organism/mediu. Componentele individuale ale proceselor graniţelor sunt alcătuite din conştientizare (cu ceea ce este o persoană în contact); comportamentul motor (ceea ce o persoană face) şi sentimente (afect). Graniţele de contact diferenţiază câmpul şi funcţiile duale ale unui individ cu alţii şi de asemenea de a menţine separarea (...) Dar numai printr-un schimb activ cu restul câmpului, viaţă şi evoluţia sunt posibile. (Yontef, 1996, 1996, p.91)

        Percepţia ne ajută să ne uităm înăuntrul nostru pentru a descoperi natura esenţială şi semnificaţia lucrurilor, pentru că ,,sinele” este o fiinţă intuitivă care gândeşte şi are îndoieli, înţelege, afirmă, neagă, doreşte ceva şi e împotriva ceva, simte, imaginează” (ibid), care dobândeşte cunoaştere printr-un proces intuitiv de reflecţie bazat pe impresiile formate în mintea unui sine viu. (10)

         Gestaltul nu merge pe premisa controlării emoţiilor, ci pe aceea a îmblânzirii lor, să le cunoaştem mai bine şi să ni le acceptăm, fără să mai fim sclavii lor.

          O sugestie a lui Paul Barber este să rămânem curioşi că terapeuţi, să explorăm ce apare în câmp şi în loc să etichetăm spunând,"tu simţi”, "tu eşti”, mai bine ne exprimăm "ghicesc că”, "îmi imaginez că”.

         Alte principii esenţiale pentru un psihoterapeut din perspectiva lui Paul Barber, sunt: împărtăşirea experienţei personale, ideea de a fi deschis şi transparent; Inovaţia adusă în joacă; Respectarea propriei intimităţi, dar şi pe a altora; Acţionarea conform propriilor noastre credinţe; Este necesar să ne clarificăm intenţiile;  Abordarea terapeutului trebuie să fie în aici şi acum; Declaraţiile este indicat să fie făcute în mod direct, fără să se generalizeze; Terapeutul este deschis dialogului şi preferă să adreseze întrebări sub formă ,,cum” în detrimentul celei ,,de ce”.

         Gestaltul susţine teoria conform căreia putem fi înţeleşi cu adevărat numai într-un anumit context.

           În terapia gestalt terapeutul este interesat de trecut numai în perspectiva în care acesta influenţează prezentul imediat.

        ,,Procesul holistic oferă observaţii implicate activ în toată existenţa persoanei, inclusiv cogniţie, senzaţie şi emoţie. Se încearcă aducerea întregului sine al unei persoane către ceea ce este important, principal în tot angajamentul sau cu lumea".

      

                1.2 Domenii ale sinelui

        În dezvoltarea conceptului deschis de ,,sine-în-relaţie”, Ken Evans şi Maria Gilbert au explorat şase domenii:

        1.Domeniul Biologic- Relaţia pe care Eu (sinele) o deţine cu corpul, practic cum îşi însufleţeşte o persoană propriul corp şi relaţia pe care o are cu propriul corp;

        2.Domeniul intrapsihic- Relaţia sinelui cu sinele se referă la lumea interioară a experienţelor unei persoane;

        3.Domeniu interpersonal- Relaţia sinelui cu ceilalţi. Aici se pune accent pe relaţia de ataşament cu ceilalţi;

        4.Domeniul intercultural şi contextual- Relaţia sinelui în diferite contexte ale vieţii : (social, politic, economic, organizaţional);

        5.Domeniul ecologic- Relaţia sinelui cu mediul şi cu natură;

        6.Domeniul transcedental- Relaţia sinelui cu lumea transpersonala şi divinitatea.

                1.3 Teoria câmpului

        Această este o modalitate de a privi oamenii în relaţia lor, iar Kurt Lewin este păritele acestui concept. Cu privire la spaţiul vieţii, tot acesta ne spunea că ne influienteaza ce fac oamenii apropiaţi nouă.

        Câmpul este tot ce există. Fiecare din noi are modalitatea lui de a înţelege lucrurile, acest aspect ţine de fenomenologia câmpului.

        Fenomenologia mea este diferită de a ta, spre exemplu datorită poziţiei, cum mişcăm şi cum digerăm lucrurile, cum ne comportăm. Câmpul nu este ceva ce-l putem cunoaşte direct direct, intrăm în contact cu el prin intermediul simţurilor: mişcându-ne, vorbind, alergând, gustând. Luăm ce este bun şi lăsăm deoparte ce este rău, această este o modalitate sănătoasă.

        Malcolm Parlett a scris  următoarele principii despre teroria câmpului: 1. Principiul organizării- totul este interconectat şi totul este organizat iar uneori nu suntem conştienţi de asta; 2. Principiul contemporanităţii- câmpul prezent exemplifică comportamentul prezent pentru că trecutul este ceea ce ne amintim, iar viitorul ce ne imaginăm acum; 3. Principiul singularităţii- fiecare situaţie este unică, iar experienţele fenomenologice sunt diferite.         O imagine de pe stradă, spre exemplu, nu se mai repetă niciodată; 4. Principiul procesului de schimbare- experienţă este temporară, nu pentru totdeauna, nu putem spune că un lucru s-a întâmplat şi că acest lucru este pentru  întotdeauna; 5. Principiul posibilei relevante- nici o parte din câmp nu poate fi exclusă că fiind irelevantă.

        Kurt Lewin cu privire la teoria câmpului spunea că ,,nevoile curente organizează percepţia câmpului şi angajarea noastră în cadrul acestuia”, precum şi inter-relaţionarea dinamică a elementelor dintr-un câmp şi capacitatea acestora de a se formă ele însele în tipare (10).

                1.4. Rolul conştientizării

        Conştientizarea în contextul teoriei câmpului este fundamentală întrucât această permite individului să devină conştient şi să selecteze din opţiunile disponibile.

        Conştientizarea dă sentinţa în avans, este intenţionată şi totul în estenta este subiectiv, ceea ce apare fiind doar fenomenul, conştiinţa pură, experienţă pură, astfel încât, cu cât cineva pierde mai mult iluzia despre sine, cu atât mai mult descoperă că este responsabil pentru ceea ce s-a propus a fi ,,obiectiv”.(11)

        Gestalt-ul s-a inspirat în credinţele că nu există obiect fără subiect, lume fără sine, fiinţă fără sine. Ideea că o persoană este o posibilitate sau un potenţial aruncat în lume- liberă să aleagă dintre toate posibilităţile din fiecare moment şi, prin intermediul alegerii, capabilă ea însăşi de construcţii . (Martin Heidegger). (12)

                1.5. Valorile psihoterapiei integrative ce au fost conceptualizate de Ken Evans (părintele psihoterapiei integrative)

               1. Experienţa subiectivă a clientului este adevărul lui şi punctul de începere a explorării. În psihoterapia integrativă acceptarea este ceea ce este dat şi de onorarea lumii clientului aşa cum este pentru el este responsabilitatea principala a terapeutului.

                2. “Acum" este conştiinţa prezenţa a clientului şi singurul moment în care ei nu au nici un control direct. “Acum" poate fi copleşit de trecut, că şi în cazul transferului, sau prin anxietatea de viitor că în stările anxietăţii, dar o astfel de experienţă este în "acum". Clientul descoperă în “acum” ceea ce este moral în conformitate cu propriile opţiuni şi valori.

          3. Oamenii sunt capabili de răspuns, principalii agenţi în determinarea propriului lor comportament. Cu toate acestea, vedem oameni că integraţi în contextul lor, care poate limita opţiunile deschise lor, uneori în moduri defragmentate.

           4. Moralitatea la cel mai bun punct al ei, se bazează pe nevoile organice - pe o cunoaştere relativ exactă a ceea ce este, mai degrabă decât "ar trebui" - bazat pe o impunere arbitrară a ceea ce cred alţii. Această se aplică la reglementarea relaţiilor interpersonale, la reglementările intrapsihice şi la reglementările în cadrul grupurilor sociale.

           5. Având în vedere faptul că, clientul are posibilitatea de a-şi alege comportamentul, în "acum", terapeutul lucrează pe creşterea conştientizării clientului asupra precedentelor, reacţia organică şi consecinţele comportamentului.

           6. Relaţia terapeutică este un microcosmos al ,,modului de a fi în lume" al clientului şi astfel clientul poate vedea şi auzi cum sunt experimentate de terapeut. Prin urmare, este important că prezenţa activă a terapeutului este autentică şi energică, sinceră şi directă. Aceasta cere terapeutului să fie conştient de contra-transfer şi să dezvolte auto-conştientizarea semnificativă pentru a monitoriza procesul şi, în particular, potenţialul pentru abuzul de putere în relaţia terapeutică.

           7. În auto-reglementarea organică, alegerea şi învăţarea se întâmplă cu o naturală integrare a minţii şi corpului, a gândirii şi sentimentului, fizică şi spirituală, de sine şi de mediu, această este holistică.

           8. Schimbarea este posibilă şi are loc holistic atunci când o persoană devine cine şi ce este şi nu când încearcă să devină ce nu este. Paradoxal schimbarea are loc nu prin constrângere, ci dacă o persoană alocă timp şi efort de a deveni ea însăşi (Beisser, A.R., 1970).

           9. Viaţa este într-un flux constant. Tratamentul nu doar afectează lumea, dar şi lumea are impact în terapie. Creşterile personale şi dezvoltarea sunt posibile şi necesită constientizări intrapsihice, interpersonale şi socio-politice pentru deconstruirea şi reconstruirea cunoaşterii, conştientizării şi înţelegerii.

          10. Factorii de mediu dovedesc o sursă majoră de stres, lipsa de putere şi alienare. Acesta este un manifest particular împotriva inegalităţii de şanse şi practicii opresive. Psihoterapia integrativă susţine dreptul unei persoane de a fi diferită şi acest lucru necesită provocarea şi confruntarea cu rasismul, sexismul, diferenţe de sex şi clasa.

           11. Dialogul este o manifestare a perspectivei existenţiale asupra relaţiei. Perspectiva  de "sens" a lui Buber oferă prin sprijinul întâlnirii părerilor asupra terapiei că o "co-creare"- ideea că "adevărul" începe cu doi. Personalul: "Eu" are sens numai în raport cu un altul, în dialogul Eu-Tu sau în contactul Eu-El. Dialogul este bazat pe experimentarea altor persoane aşa cum acestea sunt şi experimentarea de sine - împărţind reciprocitatea şi cooperarea, care la rândul lor necesită disponibilitatea de a fi responsabil şi autentic. Dialogul este susţinut de crezul modern feminist menţinând importantă relaţiei şi afilierea în dezvoltarea identităţii şi dialogului, reciprocităţii şi cooperării urmărind înţelegerea.

           12. Prin urmare, maturitatea nu este simplă în ceea ce priveşte autonomia sinelui dar sinele-în-relaţie, şi este un proces continuu de ajustare creativă de-a lungul vieţii. Într-adevăr sănătatea poate fi descrisă că o interacţiune creativă între individ şi mediu. Ajustarea fără creativitate este conformitatea cu un standard extern şi în conflict cu fenomenologia. Creativitatea fără ajustare este nihilism şi în conflict cu dialogul.

            13. Şi sinele în izolare şi sinele în manipularea negativă a mediului pot fi opresive - o formă de violenţă către sine sau către alţii. Violenţă este văzută că o încercare de anihilare a sinelui sau a altora ceea ce este antitetic conştientizării şi expresiei deschise a lui Eu-Tu.

              14. Sinele şi celălalt/ceilalţi pot fi privite cu curiozitate şi compasiune, mai degrabă decât o judecată negativă.

         15. Psihoterapia integrativă urmăreşte să promoveze suficientă integrare care maximizează ceea ce continuă să se dezvolte după şedinţa de terapie şi în "absenţa" terapeutului. Această susţine dreptul clientului la auto-determinare şi demnitate personală.

          1.6. Abilităţile profesionale ale unui psihoterapeut integrativ

        Maria Gilbert în urma studierii literaturii şi cercetărilor relevante din domeniu, a identificat principalele abilităţi pe care este necesar să le posede un bun psihoterapeut integrativ, acestea sunt:

  • Abilitatea de a menţine graniţe potrivite şi de a fi clar în privinţa limitelor confidenţialităţii;
  • Abiliatea de a iniţia, a dezvoltă şi menţine o alianţa terapeutică eficientă;
  • Demonstararea înţelegerii psihopatologiei şi a sistemelor de diagnoză;
  • Conceptualizare clară a planului de tratament, a scopurilor şi a proceselor de shimbare relevante în contextul dezvoltării întregii vieţi şi a teoriilor asociate;
  • Demonstrarea unei abiliăţi de a încheia un angajament cu clientul în privinţa scopurilor terapiei, a activităţilor şi a rezultatelor;
  • Înţelegerea dinamicii relaţiei la niveluri multiple ale schimbului, pentru a include evaluarea şi managementul dinamicilor puterii;
  • Demonstarea cunoaşterii teoriilor dezvoltării de-a lungul întregii vieţi;
  • Capacitatea de a integra într-un mid coerent teorii şi competenţe din mai multe tradiţii ale terapiilor psihologice, şi de a aprecia perspectivele multidisciplinare;
  • Capacitatea de a participa în comunicări explicite şi implicite şi o abilitate de a lucra cu acestea;
  • Înţelegerea modului în care creativitatea şi artă pot fi utilizate în procesul terapeutic, fie într-o manieră întruchipată, fie prin folosirea limbajului metaforei;
  • Sensibilitate la acordare/ne-acordare şi abilitatea de a lucra cu acestea;
  • Abilitatea de a lucra cu o înţelegere a sinelui în aspectele sale multiple;
  • Înţelegere a naturii co-create a schimbului terapeutic;
  • Folosirea eficientă şi creativă a sinelui terapeutic;
  • Abilitatea de a răspunde cerinţelor complexe ale clienţilor;
  • Capacitatea de a aborda factorii psihologici, culturali şi contextuali că fiind potriviţi şi de a lucra cu problemele legate de diferenţe şi cu dinamicile de putere asociate într-o manieră non-discriminatoare;
  • O capaciate de a lucra în auto-înţelegerea clientului şi de a-i spori acestuia conştientizarea în legătură cu opţiunile pentru schimbare;
  • Abilitatea de a refecta asupra gradului de adecvare a intervenţiilor în acord cu studiul tratamentului, a conţinutului clinic şi asupra feedback-ului clientului;
  • Angajare în evaluarea riscului şi atenţie adecvată siguranţei;
  • O capacitate de adresare a problemelor etice şi profesionale şi o abilitate de a lucra cu acestea;
  • Folosirea sprijinului profesional adecvat în vederea dezvoltării continue a gândirii şi a practicii;
  • Abilitatea de a monitoriza şi de a evalua practică terapeutică în perspectiva evaluării calităţii şi a îmbunătăţirii serviciilor;
  • O capacitate de a manageria încheierile în procesul terapeutic.

          1.7. Eclectismul

        Fonaghy (2002) defineşte funcţia reflexivă că fiind ,,capacitatea de a imagina stări mentale în sine şi în alţii”. Acest lucru ne permite să avem atitudini cu privire la: convingerile, sentimentele, atitudinile, dorinţele, speranţele, cunoştinţele, imaginaţia, amăgirea, inseleciunea, intenţiile, planurile celorlalţi.

        Eclectismul ne ajută ce soluţie terapeuntică să identificăm pentru rezolvarea problemelor dintr-un anumit cadru de lucru. Această manieră de abordare este una empirică şi se bazează pe alegerea imediată şi pragmatică în a interveni în funcţie de ceea ce i se potriveşte unui anumit client în legătură cu problema sa.

      Abordările eclectice variază de la modelele tratamentului alese într-o manieră pur întâmplătoare şi arbitare şi se continuă cu maniere idiosincratice, sistematice şi empiric validate.

 

                 1.8 Apariţia patologiei

        Patologia poate fi definită ca o incapacitate de a menţine un echilibru între extremele sinelui. Prin supraaccenturarea ,,Eu-lui” în defavoarea "propriei persoane” ne poate conduce la ideea că o anumită persoană se concentrează mai tot timplu pe subiectivitate, pierzându-şi la un moment dat capacitatea de a se vedea că un obiect printre alte obiecte, identificată printr-o grandomanie narcisică ce ignoră nevoile celorlalţi. Dacă o persoană insistă să se concentreze prea mult asupra propriei persoane, poate la un moment dat să nu mai aibă un simt propriu al sinelui şi crede că aparţine altei lumi. Depresivi  spre exemplu pot deveni mai interesaţi de ceea ce se petrece în exteriorul propriei persoane şi pot chiar să-şi piardă capacitatea de a se vedea în lume pe sine că un subiect. Îndreptarea către una sau altă din aceste extremităţi duce la o inflexibilitate interpersonală de unde se naşte patologia. În funcţionarea sănătoasă şi armonioasă a oamenilor, aceştia au capacitatea de a se mişcă fluid printre aceste polarităţi, sunt conştienţi de simţul valorii proprii cât şi de agentul sinelui atunci când se află în preajma altor persoane.

        Eşecul de a gestiona stările mentale poate duce că o persoană să spună ceea ce nu poate reprezenta, iar din acest lucru printre altele poate rezultă autoagresivitate însoţită de simtomele somatice sau de exteriorizarea comportamentelor.

        Ca terapeuţi este necesar să observăm conflictele interioare ale clienţilor noştrii, relaţia terapeut client în cadrul cabinetului de psihoterapie, dar şi de relaţia pe care o deţin clienţii cu alţii în lumea lor.

        Stă în atribuţiile terapeutului să conştientizeze procestul clientului de reglare a afectului, şi de natură dereglării sale şi este necesar să fie atent la intervenţiile lui.

 

                    1.9. Tehnici de lucru folosite în psihoterapia integrativă

                 1.9.1. Amplificarea este acea metodă terapeutică în care terapeutul merge de la suprafaţa problemei şi merge către profunzimi.

          1.9.2. Monodrama fiind o variantă a psihodramei în care clientul joacă unul după altul, diferite roluri ale situaţiei pe care o evocă. Rolul monodramei este de a explora, recunoaşte şi integra polarităţile opuse ale unei realităţi. Clientul ar putea reprezenta succesiv pe el însuşi şi pe soţia să sau pe mama să severă sau respingătoare, alături de aceeaşi mama care poate fi şi disponibilă şi iubitoare. Mono-drama şi lucrul cu două scaune, aşa cum sunt folosite în Gestalt, unde clienţii sunt invitaţi să dialogheze cu două sau mai multe sub-personalităţi pentru a integra sau pentru a rezolva poziţiile conflictuale, pentru a-i pune mai bine în contact cu propriile proiecţii, cu părţile ne-asumate sau ne-respectate, a fost citată de cercetători că fiind o intervenţie foarte eficientă ( Greenberg & Pinsof 1986)[14] .

 

                 1.9.3. Punerea în acţiune gestaltistă

        Se referă la punerea în scenă în mod real sau imaginar printr-un mod simbolic, ea favorizează exprimarea, descarăcarea de un eveniment traumatizant şi descotorosirea de situaţii neterminate, repetitive, scenarii de viaţă nepotrivite sau anacornice (de exemplu dificultăţi sexuale în urmă unui viol din copilărie). Această tehnică ajută clientul să-şi schimbe percepţia internă pe care o are asupra faptelor şi a relaţiilor.

 

                  1.9.4. Awareness sau conştientizarea globală

        A fi atent fără încetare la fluxul permanent de senzaţii fizice, sentimente, idei, la succesiunea neîntreruptă a figurilor care apar în prim planul intereselor şi a situaţiei pe care o persoană o trăieşte. Terapeutul, în ce îl priveşte este un awareness intern, adică atent la ceea ce simte, dar şi awaerness extern, atent la tot ce se întâmplă în jurul sau şi în mod particular, la ,,clientul” sau.

 

                  1.9.5. Interpelarea directă

        În gestalt se evită a se vorbi despre cineva (fie că este prezent sau nu) şi se preferă să i se dea cuvântul în mod direct, ccea ce trece de la o reflecţie diteriorizata (de ordin intelectual), la un contact relaţional (de ordin emoţional). Este neesar că terapeutul să gândească tot ce spune, dar nu să spună tot ce gândeşte.

                 1.9.6. Subpersonalitatile

        Subpersonalităţile devin părţi semnificative ce activează stări afective, emoţionale, comportamente. Se formează la vârste diferite şi se sedimentează prin repetare. Ele devin atât de puternice încât ne pot duce într-o direcţie greşită, încât dacă nu ai un mediu în care să le îndepărtezi, vei merge doar în în direcţia greşită.

        Prin subpersonalitati interpretez orice prin o mască, prin nişte filtre greşite şi nu mai vedem persoană cum este, lucru care este foarte grav şi dăunător.

        Pentru a fi iubiţi, acceptaţi, încă de mici ne comportăm aceste nevoi, sub formă unei măşti sau subpersonalităţi ce ne creează ideea că noi suntem în spatele subpersonalităţilor.

        Subpersonalităţile se folosesc de tot ce avem noi, de corpul nostru, de emoţiile noastre, gândurile noastre. Acestea ne transformă viaţă. Le conştientizăm cu ajutorul unor persoane cărora le răspundem: ,,este prea târziu acum, nu mai pot să mă schimb acum”.

        Este necesar să ne găsim acea subpersonalitate care ne sabotează viaţa. Ex: Anxiosul, dependentul.

        Subpersonalităţile apar iniţial pentru a ne proteja, însă dacă nu ştim să le folosim, ele ajung să ne domine.

 

                 1.9.7. Reglarea afectului şi dezvoltarea sinelui. Tipare de ataşament

        Întrucât emisfera stânga a creierului se ocupă cu aspectele conştiente, emisfera dreaptă comunica stările mai puţin conştiente către alte emisfere drepte ce doresc şi sunt disponibile să primească aceste mesaje.

        Ogden (2006) a subliniat implicaţiile psihologice şi afective pentru un individ care se deplasează mai departe de graniţa să de toleranţă. La capătul superior  există potenţialul de hper-alertă ce duce la hipervigilenţa, panică, furie sau teroare sau la o alertă de imobilitate/ îngheţare. La capătul inferior se găseşte potenţialul hipo-alertă cu amorţirea emoţiilor, sau experienţă ruşinii, a disperării sau a umilirii.

        Damasio se referă la termenul de afect că la unul în care se găseşte tot ce înseamnă emoţii, dispoziţii şi sentimente, experienţe trăite în afară conştientizării. El atrage atenţia  asupra rolului ,,emoţiilor de fundal” unde se găsesc stările de calm sau de tensiune, stările de bine sau de indispoziţie. El surprinde şase emoţii primare sau universale: fericire, tristeţe, furie, frică, surpriză şi dezgust. Emoţiile secundare sau  sociale includ jenă, gelozia, vinovăţia şi mândria.

        Implicarea cortexului orbito-frontal drept în a vorbi despre propia istorie sugerează implicarea aceste zone în organizarea Ataşamentului Adult. regiunea orbito-frontală pare a fi în special preocupată cu organizarea experientel emoţionale în contextul relaţiilor interpersonale (Heller, 1993: Cozolio, 2002, 2006; Hart, 2008).

        Disfuncţiile timpurii din emisfera dreapta , acre implică cortexul orbito-frontal, sunt implicate în dezvoltarea stilurilor de ataşament dezorganizat, a stresului post traumatic şi a tulburărilor de personalitate de tip borderline. Acesta parte a creierului depinde de experienţă şi, în condiţii optime de ataşament securizant şi ale unui mediu social acordat, se dezvoltă moduri care sprijină o capaciatate adaptativă de a regla emoţiile în mod flexibil sau de auto-reglare, în absenţa schimbului sau a sprijinului social (Schone, 2003).

        Bowlby a schiţat trei stadii în dezvoltarea unui tipar de ataşament. În primele şase luni de viaţă concentarere aeste asupra tiparelor de recunoaştere, pe măsură ce sugarul se orientează spre lume. De la şase luni la trei ani concentarea ei asupra dezvoltării unui sistem de ataşament şi mecanisme de feedback care evaluează suficientă apropiere a figurii de ataşament preferate. De la vârstă de trei ani concentarea este asupra dezvoltării relaţiilor reciproce pe baza modelelor interne de lucru (şablon prin car coplul vede lumea).

        Ainsworth colaborând cu Bowlby la dezvoltarea ideilor sale, au reuşit să îndeplinească un proiect de cercetare cu privire la natură interacţiunilor dintre mama-sugar. Aşa s-au ientificat stilurile de ataşament ale copilului, după cum urmează:

        Caracteristici ale copilului securizant: liniştit interior, vesel, sociabil, curios, sigur pe sine, comunicare uşoară, exploareaza uşor mediul, acceptă substitutul, nu-i este teamă de străini şi acceptă contactul cu ei.

        Caracteristici ale părintelui securizant: prezent, disponibil, afectuoşi fizic şi emoţional, constanţi în comportament, echilibraţi, responsabili, atenţi la nevoile copiilor lor, îşi maniesta interesul pentru starea de bine a copiilor lor, şi nu în ultimul rând, sunt capabili să ofere dragoste copiilor lor.

        Caracteristici ale copilului anxios, ambivalent: izolat după plecarea mamei, nu mănâncă, respinge supstitutul uneori, vor să fie în centrul atenţiei, intră greu în relaţii, este anxios, are componente contradictorii, sunt plângăcioşi şi prezita teamă de separare.

        Caracteristici ale părintelui anxios, ambivalent:  neglijent, greu de prevăzut, vrea că al lui copil să fie dependent de el, nu are încredere în el şi nu este sensibil.

        Caracteristici ale copilului evitant: nu suportă să fie atins, este nesigur pe el, are tendita de retragere, se izolează, are blocaje afective (nu poate oferi afecţiune), tinde să se ataşeze de obiecte şi nu de oameni.

        Caracteristici ale părintelui evitant: distant, nonafectiv, interiorizat, critici, severi, ostili, deţin controlul, încurajează idependenţa.

        Brands a făcut diverse experimente pe copilul mic, în perioada 2-3 luni şi 3 ani, descoperind următoarele lucruri: Între 2-3 luni copii nu au nici o problema cu străinii (această este cea mai benefică perioada în care poate fi adoptat un copil) ;  la 6 luni copilul se apropie mai mult de mama;  la 9-12 luni copilul caută independent, dar în acelaşi timp atunci când merge să-şi ia o jucărie îşi întoarce privirea spre mama pentru a-I vedea atitudinea;  între 12 luni şi 2 ani copii sunt stresaţi când apar străini în viaţă lor şi protestează; Dacă un copil până la vârstă de 3 ani nu a avut parte de securitate, va caută din nou siguranţă şi atasametul.

        Wallin (2007) a menţionat că ataşamentul trebuie văzut că o nevoie umană care iese în exterior, dependenţă unui copil care vrea să iasă la suprafaţă atunci când acel copil creşte.

Stima de sine şi siguranţa sunt strâns legate, ne simţim bine pentru că facem parte dintr-o reţea.

                1.9.8. Ciclul contactului

        Întrucât totul este ciclic, de la anotimpuri, la ceasul biologic intern, la dispoziţia şi activitatea diurnă sau dispoziţia, orice experienţă urmează un ciclu în care acţiunea debutează, se desfăşoară şi se termnia. Itreaga viaţă este o înlănţuire complexă de cicluri, închise în "păpuşi ruseşti”.

        Pearls şi Goodman în 1951 au sugerat împărţirea fiecărei experienţe în patru timpi principali, grupaţi în jurul noţiunii e contact: pre-contactul, intrarea în contact, contactul deplin şi postcontactul. Apoi în 1977 Joseph Zinker distnge şase faze ale contactului: senzaţia, conştientizarea sau awareness, mobilizarea energiei, acţiunea, contactul şi retragerea.

        Ciclul gestalt se referă la nevoi şi constientizari. Pot fi în prezent cu cineva în contact, dar pot pierde contactul cu propria persoană.

                  1.9.9. Întreruperile ciclului Gestalt (rezistenţele)

        Introiectia este un proces în care ne asumăm atribute că şi cum ar fi adevărate. Introiectam etichetele pe care ni le dau părinţii (timidă, harrnica, rebelă ) sau alţii şi ajungem să ne comportăm că atare.  Dacă unui adult atunci când i se spune că este leneş stă şi se gândeşte la asta, dacă este aşa sau nu, în schimb copilul ia totul de bun pentru că investeşte în părinţi sau în cei mari, fără să stea să se mai gândească.

        Proiecţia. În lumea această totul este că şi o oglindă în care noi reflectăm prin ceilalţi lucrurile pe care le acceptăm sau nu le acceptăm la noi. Dacă o persoană este egoistă şi pe mine nu mă deranjează înseamnă că mi-am acceptat egoismul meu. Dacă văd o persoană creativă şi mi-ar plăcea să fiu şi eu că ea, eu proiectez asupra ei creativitatea mea negată, până în momentul în care mă conving că şi eu sunt creativă. Pearls spune despre o proiecţie că este o caracteristică, atitudine, sentiment, credinţă sau comportament care aparţine defapt propriei personalităţi, însă nefiind exprimate în acest sens, este atribuită persoanelor din mediu şi apoi fiind experimentat că fiind despre ceilalţi şi nu că fiind a noastră. Eu nefiind conştientă că îi resping pe ceilalţi, nu îmi accept asta şi dau vină pe ceilalţi.

        Deflecţia- Întreruperea contactului. Este un proces activ de evitare. Atunci când vine un stimul din exterior eu fac tot posibilul că să îl evit. Exempul: când profesorul vorbeşte eu mă uit pe fereastră sau îmi găsesc altceva de făcut.

        Confluenta (simbioza). Se realizează atunci când nu recunoaştem graniţele interpersonale. Apare frecvent în cazul cuplurilor (exemplu: nouă ne place asta că şi când am fi o singură parte. Un copil care o vede pe mama lui zâmbeşte crede că şi el zâmbeşte, dacă lui îi este foame, crede că şi mamei îi este foame. Atunci când ne îndrăgostim graniţele eului dispar, iar atunci când ne desprindem de celălalt şi vedem că suntem părţi independente, abia atunci se poate construi relaţia.

        Retroflectia. Reţinerea impulsului de a acţiona. Simţi nevoia să faci ceva sau să acţionezi cumva, dar această nevoie se risipeşte, se opreşte. Exemplu: când suntem furioşi pe noi înşine sau clienţii care îşi fac rău ei înşişi prin faptul că se lovesc. Dacă enegia psihică nu este scoasă în exterior, ea rămâne în interior. Dacă vorbim despre furie din această perspectivă, întrerupem energia către afară şi o întoarcem către interior şi ajungem să somatizam (de exemplu să manifestăm boli stomacale sau de piele). Copiii încep să retroflecteze timpuriu atunci când părinţii îi bat. Când copilul strânge din pumni, el nu scoate energia în afară şi o întoarce către el. Pacienţii dependenţi retroflecteaza foarte mult.

        Egocentrismul. Este caracterizat de individul care iese în afară să şi se priveşte pe sine şi pe restul că un spectator. Devine că un spectator, cu observator asupra lui şi asupra relaţiei cu mediul. În doze mari se blochează spontaneitatea şi se măreşte foarte mult controlul. Mă scot pe mine în afară mea. Egocentrismul apare când există un părinte critic puternic, deoarece altfel nu ai putea ieşi în afară ta. Exemplu: Nu mă apuc să alerg după tren deoarece este ridicol.

        Desensibilizarea este tot o manieră de a pierde contactul că şi deflecţia, dar într-o manieră mai profundă. În cazul desensibilizării încheierea este la nivel intim. Această se simte la nivel energetic şi apare că un clivaj, în care vrei să te rupi de un sentiment, nu vrei să îl simţi. Comparând deflecţia cu desensibilizarea, putem spune că deflecţia implică o acţiune ce împiedică activitatea, la desensibilizare apare o energie care întrerupe activitatea.

        Transferul. Fenomenele de transfer apar în ciclurile gestalt neîncheiate. Exemplu: dacă un client are un ciclu neîncheiat cu mama, va proiecta mama pe terapeut, la fel poate există şi un transfer erotic. În cazul apariţiei unui transfer este important de conştientizat rolul profesionistului, că ştie procesele şi că poate dirija acţiunea.

        Contratransfeul. Reprezintă răspunsul emoţional al terapeutului la client, cât şi la transferul acestuia. Orice răspuns emoţional către client este un contratransfer.

        Identificarea proiectivă. Este momentul în care clientul proiectează ceva pe noi şi noi ne identificăm cu proiecţia să. Exemplu: Ori de câte ori va regăsiţi că acţionaţi în cabinet aşa cum nu aţi proceda în mod normal, înseamnă că v-aţi identificat cu proiecţia clientului.

          1.9.10. Elemente de Analiză tranzactională (15)

        Analiza tranzacţională este modalitatea prin care le comunciam celorlalţi  şi se ocupă de psihologia Eu-lui nostru explicându-ne faptul că fiecare om deţine trei părţi ale Eu-lui sau.

        Copilul din noi este izvorul impulsurilor noastre, al dorinţelor, al sentimentelor, al afectelor- acea realitate psihică care face că lucrurile şi oamenii să ne atragă sau nu.

        Starea din noi care încurajează, susţine, care ajută este cea a părintelui binevoitor. Starea de părinte a Eu-lui este împărţită în două realităţi total diferite:

        - Starea de adult este cea care menţine echilibrul între impulsul stării de copil al Eu-lui (,,Acea culoare roşie mă enervează...trec peste ea”) şi momente cuprinse se starea de părinte a Eu-lui, starea care conţine mesaje şi atitudinile parentale (,, Trebuie să respecţi regulile de circulaţie” sau ,, Dacă mă surprinde poliţia risc să îmi pierd permisul de conducere”). Integrează armonios dorinţele copilului şi valorile părintelui, acest lucru da un sentiment de mulţumire în viaţă, în acord cu sine însuşi. Când adultul domină individul, acesta este o garanţie de eficientă, de reuşită în atingerea ţelurilor propuse în viaţă- în special cel de fericire şi de reuşită în relaţiile cu ceilalţi.

        - Părintele normativ- dictează, conduce, impune emite principii, protejează, critică, judecă, devalorizează, agresează. Conţine reguli, opinii, valori, prejudecăţi, de dominare a celorlalţi. Aspecte pozitive: este partea conducătoare care da instrucţiuni, care dictează normele într-o relaţie respectuoasă. Aspecte negative: partea care se exprimă într-o relaţie neloială pentru a critică, pentru a-l devaloriza pe celălalt. Această persoană are rolul de persecutor.

        - Părintele binevoitor- ajută, încurajează, felicita, apreciază, îşi asumă locul cuiva pe care îl supraprotejează. Aspecte pozitive: este partea care  previne, ajută, încurajează. Aspecte negative: atunci când supraprotejează pe cineva, îl împiedică să se dezvolte, să aibă propriile experienţe. Preferă să facă lucrurile în locul altuia pentru că nu îl consideră pe celălalt capabil, acest rol mai fiind numit de superprotector-salvator.

        Starea de copil a Eu-lui este aceea care va trăi în noi până la sfârşitul vieţii noastre.

        - Copilul Adaptat se adapteză la trebuinţele altora (se supune), stă deoparte, se devalorizează, susţine în mod sistematic contrariul (rebel).

      - Copilul liber aspecte pozitive- Este starea de copil ce este ,,inima” omului, centrul a tot ceea ce este ,,trăit”, locul privilegiat a unei întâlniri adevărate. Este exprimarea spontană a sentimentelor (cu atât mai des dacă în mod tradiţional acest lucru a fost interzis), care permite evitarea neînţelegerilor, a indispoziţiilor atât de frecvente în relaţiile dintre oameni. Capacitatea de a face minuni atât în viaţă personală, cât şi în viaţă profesională. Copilul liber aspecte negative- cu o persoană care se manifestă mereu din starea de copil va fi greu de trăit şi în consecinţă va fi repede respinsă. Această logică mai mult inconştienţă a mai fost numită  ,,micul profesor” şi care ne face să acţionăm cum simţim, fără să ne prea gândim la consecinţe. Este acea parte din noi care îşi exprimă spontan emoţiile, trebuinţele şi sentimentele.

        - Copilul Adaptat  Victima- Atunci când o persoană adaptează trebuinţele, dorinţele după cele ale celorlalţi. Acest lucru se face la niveluri diferite: Adaptare (spre exemplu socială), supunere, devalorizare, revoltă. Copilul adaptat victima spune: ,,am încercat să…”, ,,ştiţi…, eu nu sunt dotat pentru astfel de lucruri”, ,,se depreciază ,,nu sunt capabil să”, vorbeşte pe ton plângăreţ, vede peste tot părinţii săi, se vaită.

        - Copilul Adaptat Rebel. Aspecte pozitive: Este ceea ce ne permite să ne adaptăm din punct de vedere social. El ne face să aceptam ,,culoarea roşie a vieţii în societate”, în acest fel ne ajută să evităm neplăceri. Aspecte negative: Gândindu-ne la personalităţile ce conţin dimensiunea de rebeliune, prea puţin interesante care spune- ,,nu aveţi dreptul”, întrerupe discuţia, ridică tonul, ripostează promt, încalcă regulamentele, îi sfidează pe ceilalati, bombăne.

        Sistemul racket din analiză tranzacţională se concentreză pe tiparele disfuncţionale repetitive ale unei persoane care le derulează compulsiv.

 

NOTE:

[1] Chiriac. G., (2014) , Răspunsuri psihoterapeutice pentru fiecare zi,  Bucureşti, p.17

[2] Ibidem, p.30

[3] Evans, K., (2010), Introducere in psihoterapie integrativa, Craiova, Liber Mudi, p. 18

[4] Ibidem, p.13

[5] Ibidem, p.17

[6] Barber, P. (2013), Terapia Gestalt Reevaluata, Craiova, p. 7

[7] Ibidem

[8] Ibidem, p.14

[9] Ibidem, p.15

[10] Ibidem, p. 16

[11] Ibidem, p.p. 16-17

[12] Ibidem, p.17

[14] Ibidem

[15] Lassus, R., (2007), Analiză tranzacţională, Bucureşti, Teora p.p. 11-61